Frunze

       Am ales să scriu una alta despre frunze, pt. că le-am întalnit des pe limba multora (nu la propriu, cel puţin nu prea des) şi bănuiesc că au ele ceva deosebit de le mentionează oamenii în conversaţii, poezii. Mai întâi, trebuie să recunoaştem că frunzele îşi schimbă culoarea. Bine, nu toate şi nu tot timpul. Unele rămân verzi. Majoritatea frunzelor însă, îmbătrânesc odată cu venirea toamnei, care le plesneşte cu rafale de vânt şi răcoare serioasă. Să ştim şi noi că se schimbă sezonul! Acuma multe se rezumă la biologie dar eu prefer să mă rezum la ce văd.

       În funcţie de specia copacului, frunzele pot deveni roşii, portocalii, maro, galbene, sau combinaţii dintre astea. Arată frumos, mai ales în oraş când te plimbi cu cineva. Pe unii îi fascinează căderea frunzelor, pe alţii culoarea, sau amandouă! Ideea e că declanşează o scânteie a imaginaţiei iar pe caţiva dintre noi ne face să credem că putem fi poeţi. Măcar toamna asta. Numai că pentru simplul fapt că-ţi plac frunzele nu înseamnă că vei compune poezii grozave. Sunt care scriu "grozăvenii"...

Avem ceva in comun cu frunzele: îmbătrânim... Îmbătrânim în culori, în nuanţe, în vânt, în soare, în ploaie, în aşternut. E ceva ce nu depinde de noi. Bătrânii sunt parcă mai mult sau mai puţin ca nişte frunze, în bătaia vântului, în cădere liberă. Mai ales în societatea de azi. S-au desprins de tinereţe şi nu există cale de întoarcere... Mă opresc totuşi aici cu această comparaţie - sunt mai multe deosebiri.

Îmi place şi mie cum cad frunzele, ador să le văd în bătaia vântului, ba chiar să le atenuez căderea, îmi place să fiu bine îmbrăcat! Îmi place să calc pe ele, îmi place foşnetul lor, îmi place să trec cu viteza peste ele şi să le speriu, mai ales cu bicicleta (acuma nu mai am). Îmi plac uscate. Îmi plac alea galbene. Îmi plac alea mari.

Au până la urmă ceva deosebit... Aşa că nu staţi în casă! Ieşiţi afară şi priviţi copacii, prindeţi frunzele în cădere, călcaţi pe ele (fără aluzii la bătrâni) - n-o sa mai fie aici pentru mult timp, pana la anu'! Ne exprimăm prin ele câteodată, sunt o frumuseţe a naturii de care trebuie să ne bucurăm. Când v-aţi oprit ultima dată privirea asupra lor?

Do you have what it takes?

Incepand de azi va propun un "joc". Se adreseaza in special celor din Baia Mare dar si celor care-l cunosc cat de cat. E un joc de gandire, un joc de indicii, munca de teren si multa perseverenta - un joc dificil. Incepand mai intai de la un cod (care inseamna un loc precis din oras) pe care trebuie sa-l descifrati, veti putea gasi cateva indicii care se trimit unul catre celalalt, pana veti intra in posesia unei piese de lemn care completeaza un cub. Restul cubului e la mine - trebuie doar sa primesc ultima piesa. Ceva ce iese putin in evidenta, cum ar fi un pix infipt in pamant, poate fi locul indiciului. Asta nu inseamna ca toate sunt in pamant... Nu veti intalni doar coduri ca acesta. Se accepta munca in echipa si folosirea oricarui surse de informatii in afara de persoana care l-a creat. Jocul nu are o data limita. Deseori va trebui sa improvizati, sa ganditi in profunzime. "Ce va iese din asta?", ar fi o intrebare normala... Nu e-n joc o comoara. Se poate sa fie o suma de bani, plus inca ceva... Ma astept totusi sa luati jocul ca pe o provocare mai mult decat cu o sete de castig. Eu asa as face! Daca cineva a ajuns primul, jocul e in mana lui sau a celor in care are incredere! Succes!

Codul e urmatorul: 4L334(O)8L24P1P

Update:
 

12 septembrie 2010: Deja 5 persoane (echipe) au descifrat codul de-nceput si au primit indiciul 2. Inca se mai 
poate! Fiindca timpul nu e un factor determinant, oricine poate intra inca in joc... ;) Succes!

5 octombrie 2010: Unii amana, altii progreseaza. Am ramas tot la al doilea indiciu, de care se pare ca e mai greu de trecut. Pe masura ce se trece de la un indiciu la altul, cunostintele vor trebui sa cuprinda tot mai multe domenii...

Pentru ca a trecut o perioada de timp, voi oferi mici ajutoare pt. descifrarea primului cod. O sa apara la status. Succes!

Optimism

"Se însereazã. Am ales sã-mi las ochii hoinãrind spre culorile cerului. E doar luna pe cer. Singurã, înjumãtãţitã, împãrtãşindu-mi aceeaşi melancolie... Pare sã aibã nişte cicatrici antice, vizibile nouã, cei care ne holbãm la ea. Ca oameni, obişnuim uneori sã ne plângem aceleaşi rãni interioare, rãni deschise, supurânde, mereu neînţelese. Acolo sus, în strãlucirea sa, pot simţi un optimism celestru, greu de înţeles. Luna ştie cã mâine, jumãtãţii sale i se va adauga încã puţin, încă puţinã atenţie din partea soarelui. Mâine va fi mai rotundã, tot mai rotundã, pânã când... într-o zi, va revãrsa un fior mistic în ochii observatorilor (ce ar continua sã se holbeze). Va fi plinã, rasfãţatã pânã peste cap. Deocamdatã însã, cu o rãbdare de invidiat, îmi atrage atenţia ca un ceas de magician contemplând un plan diabolic. Fluieratul necontenit al greierilor îi oferã şi el un ambient ameţitor. Fruntea „cedeazã” treptat, îngrãmãdindu-mi ochii, la fel cum soarele deja aşternut dupã dealuri a coborât conştiincios. M-am gândit pentru o clipã sã aţipesc, mângâiat de mâna maternã a vântului." - fragment din "Jurnalul unei amintiri"

Mă întreb

Am vrut să văd ce pot scrie cu durere de măsea, sau ce îi... De regulă scriu când sunt relaxat, binedispus, gânditor... În seara asta nu simt decât durere. Ce bine că nu e din aceea sufletească. Stau cu fruntea încruntată şi mâinile întinse spre tastatura cu care încă nu m-am obişnuit să scriu cu diacritice. Muzica se tot opreşte. Nu ştiu de ce nu intru odată într-un playlist şi s-o las să meargă. Acum e linişte. Durerea pulsează în gingie către creier şi îmi lasă impresia că nu se mai termină. Reuşesc să răspund şi la cineva pe Messenger, cineva care nu ştie în ce stare sunt. Îmi aminteşte că e destul de târziu şi ştiu că trebuie să mă culc mai devreme dacă vreau să mă trezesc odihnit. Aşa o să fac. Deocamdată nu mă pot gândi la altceva. M-a mai durut de câteva ori azi; pare să apară o dată la câteva ore. Nu ţine mai mult de 10 minute aşa că mă aştept să se termine în curând. Mă duc în pernă... Noapte bună!

Ieri

Am zis că a te maturiza înseamnă să-ţi fi educat copilul din tine... Adică trebuie să-l înveti când să tacă şi când să se exprime. Câteodată, eu şi "copilul" meu avem nişte discuţii foarte serioase; îi explic că nu se poate zbengui aşa cum i s-ar năzări sau nu poate spune orice glumă amărâtă când mă însoţeşte. Şi vă spun, petrecem destul de mult timp împreună...